Viaţa ca o lumânare

Viaţa asta efemeră,

            E flacără de lumânare,

            Şi prin prea recea suflare,

            Dispare viaţa, omul moare.

            Din flacăra inimii Sale,

            Un Creator îi dă viaţă

            Şi flacăra se-aprinde agale

            Îmbracă trupul în speranţa.

            Răsare umbra ei, străluce

            Şi luminează calea lumii,

            Cu sine flacăra-şi aduce

            Şi-nvinge hotarul genunii,

Dar timpu-i scurge seva sfântă

Şi ceara moale se topeşte,

Iar flacăra-i firav se-avântă,

În întuneric se iveşte.

Rezistă şi-şi ţine lumina,

Aprinsă pân’ la firul clipei,

Îi cade ceara în ţărână

Şi piere avântul aripei.

Îşi duce biata lumânare,

Aprinsă flacăra vieţii,

Pân’ când o ultimă suflare,

O trece în negura ceţii.

Se stinge-a ei lumina pală,

Topit e trupul său de ceară,

În negură trecutu-şi spală,

Se-aprinde – e ultima oară.

Apoi, tăcută-n întuneric,

Mai sfârâie vechea suflare,

Ea pleacă-n univers himeric,

Se stinge clipa şi ea moare.

Aşa e viaţa unui om,

Firavă ca o lumânare,

Adună atom cu atom

Seva vieţii până moare.