Ceaţa

            Lipsit de claritate este sufletul bietului muritor. Înceţoşată este inima celui singur.

            Ela, mergea într-una din zile pe străzile pustii, cu ochii trişti şi înlăcrimaţi.

O ploaie deasă cădea din infinitul cerului, potolind setea pământului.

Fata, mergea fără oprire pe drumul său. Buclele-i de aur cădeau pe umerii săi albi, purtate haotic de bătaia nemiloasă a vântului. Stropii greoi o udau, îi apăsau trupul necopt, astupându-i lacrimile, care nu se puteau zări în ploaie.

Nimeni pe drum... Doar ea şi...ploaia. Era furtună şi în gândurile sale care se izbeau barbare unul de celălalt şi nimic nu le făcea un întreg. Nu găseau lumina şi hrana spirituală. Era întuneric.

Întrebările sale erau: „Unde e lumina? De ce e atât de întuneric? De ce îmi este teamă?”. Răspusul aievea nu-l primea. În singurătatea ei implacabilă, totul era anost şi lipsit de căldură.

La un moment dat, în mijlocul ploii, se născură două trupuri care dansau cu pofta sub semnul iubirii. Un bărbat şi o femeie. Trup lângă trup, păreau unul singur. Ploaia ce îi uda, nu îi speria deloc. Pentru ei nu era ceaţă şi nici întuneric pentru că purtau în suflet o rază invincibilă de soare.

Ela i-a privit nostalgică şi o dorinţă nebună de a zâmbi a deschis porţile inimii sale. Îşi dorea pentru ea o clipă de fericire, o clipă de linişte. Nimic mai mult! Atunci se întrebă: „Voi putea vreodată să fiu fericită? Voi găsi cândva şi eu iubirea?”.

Ca niciodată, simţi o linişte profundă, gândurile reuşind într-un final să se contopească, să devină unul iar cel nou-născut, astfel cuvântă:

„Nu te teme! Vei găsi tot ceea ce cauţi. Speră, speră şi iar speră! Dumnezeu va fi cu tine!”

Atunci, ca şi cum ai bate din palme, Ela se trezi printre aşternuturile albe din patul său, uimită dar ochii i se luminară, lacrimile încetară să mai cadă – căci se trezise plângând – şi schiţă cu buzele un zâmbet. Aşa a înţeles că afară nu ploua, că în jurul ei nu era ceaţa şi că defapt ea era prinsă în învălmăşeala sufletului şi a gândurilor sale.Toate acestea le trăise în vis. A înţeles că ea a fost mereu acolo, în adâncurile ei, desprinsă de lumea reală iar cea care a adus în cele din urmă soarele în inimă sa, în gândurile sale şi în viaţa sa, a fost speranţa. Ea a reuşit să îndepărteze ceaţa, căci acea patură densă din văzduh, nu era decât o zămislire a îndoielii şi a spaimei din sufletul său.