Speranţa

          Am plămădit dintr-o speranţă,

          Un chip neprihănit de vise

          Şi-n al ei glas, am pus sămânţă,

          Să-mi ţie gândurile-aprinse.

          I-am dat conturul ochilor

          Şi nări frumosul să-l respire,

          Din negura pospaiurilor,

          I-am dat crâmpei de lămurire.

          Pe pletele, de bucle aur,

          Am pus cărunţii-nţelepciunii,

          Să ştie veşnic să asculte,

          În suflet cum trosnesc tăciunii.

          Apoi, am îmbrăcat-o-n lacrimi,

          Îi sunt curate hărăziri,

          Am pus pe umeri şi mici patimi,

          Din lanţul de vechi amintiri.

          Un trup frumos, cu chip de înger,

          Născut din ţărna dragostei,

          Aluat de rază şi de fulger,

          Furat din cerul veşniciei.

          I-am dat suflare de viaţă

          Şi-am dus-o la îndeplinire,

          Căci doamna mea, blândă speranţă,

          Vroia să fac totu’-n iubire.

          Aievea, eu am ascultat-o

          Şi-am ridicat-o la ‘nălţime,

          Cu dragoste, deci, am urmat-o,
          Pe ea, speranţa din vechime.