Femeia din vis

Înserare…genele ostenite ale amurgului acopereau uşor, uşor lumina zilei. Priveam cu încântare jocul de nuanţe de pe cer şi ascultam adierea blândă a vântului care fluiera printre crengile copacilor. Clepsidra timpului îşi urmează cu precizie drumul. Particulele de nisip trec prin existenţa noastră, purtându-ne în viitor.

            Fără să stau pe gânduri am scos un carneţel din buzunar şi firesc, un creion pentru că simţeam nevoia să descriu în câteva cuvinte sentimentele care mă încercau acolo, în liniştea înserării, sub proaspăt clar de lună. Am încercat să dau viaţă pe foaia albă câtorva muguri de gând. Dar, spre marea mea mirare, nu puteam să scriu. Am încercat iar şi iar până când foaia mi s-a mototolit complet de atâtea tăieturi şi ştersături. Mă gândeam în sinea mea, cu îngrijorare:

            „Ce să fie cu mine? Nu am mai păţit aşa ceva! Oare am greşit ceva?”

            Clar de înţeles: întrebări retorice. Am încercat din nou, în repetate rânduri şi m-am decis că trebuie să mă calmez, repetându-mi în gând că nu e chiar atât de grav.

            Priveam in zarea întunecată, încercând să-mi limpezesc gândurile. Privirea mea zburda prin copaci, prin iarba verde, liniştindu-mă uşor, uşor. Căutând cu ochii noi colţuri de explorat, din depărtare se ivi deodată un trup delicat de femeie. M-am ridicat de pe iarba proaspătă şi mi-am frecat ochii cu uimire, crezând că imaginaţia îmi joacă feste. Când am deschis ochii, acel trup necunoscut exista încă, venea mine. Eram uşor speriată căci nu-mi închipuiam cine putea fi acea femeie nespus de frumoasă. Părul său lung şi ondulat strălucea în bătaia lunii. La un moment dat când mai avea doar câţiva paşi până la mine, trupul firav al femeii s-a întors cu spatele la mine şi a început să se îndepărteze.

            M-am ridicat brusc în picioare. Simţeam nevoia să fug după ea, să o cuprind în braţe.

            „Aşteaptă-mă, te rog! Nu pleca! Vreau să vin cu tine...Te rog, întoarce-ţi chipul angelic la mine!”

            Femeia nu se întorcea şi disperarea mea era fără limite. Alergam şi plângeam dar fiinţa himerică se îndepărta şi nu peste mult timp, a intrat în desişul pădurii. Nu mi-a păsat de întuneric. Am pătruns în odăile întunecate şi abia mai zăream silueta subţirică.

            „Te rog, opreşte-te! Am nevoie de tine”...

            Cuvintele se slobozeau din adâncul fiinţei mele fără voia mea. Deşi le rosteam, nu le înţelegeam. Nu-mi dădeam seama de legătura aceea puternică dintre mine şi străina aceea prea frumoasă.

            La un moment dat femeia se opri. Inima mi-a stat în loc preţ de câteva secunde. Şi-a întors chipul către mine. Era atât de frumoasă! Lăsă un zâmbet delicat să răsară în colţul gurii şi spuse:

            „Ia creionul şi scrie! Dă viaţă gândurilor tale!”

            Brusc, femeia a dispărut. Eu eram singură în liniştea nopţii pe iarba frumos mirositoare. Aveam în mâna carneţelul şi caietul meu.

            „Doamne, a fost doar un vis! Si ce mai vis”...

            După câteva secunde am înţeles. Femeia din vis era inspiraţia...Da, inspiraţia de care aveam nevoie pentru a scrie.