Povestea
nopţii
Noapte vine pe cărare
Cu veşmântul ei de vis
Şi aduce alinare
Celuia de somn învins.
Pune mâna sa cu grijă
Peste capul blând culcat,
Rezemată într-o tijă,
Ochiu-nchis i-a lăcrimat.
Se gândeşte la vecia
Ce-a trecut prin părul ei
Şi-adună ucenicia
Sub straja întunecimei.
Fost-a ea odată fată
Când Pământul s-a creat,
Despărţită de îndată,
De cel mândru împărat…
Căci iubea şi ea un Soare
Dar luat i-a fost pe veci,
I-a rămas ca alinare,
Luna, de ea n-o dezlegi.
A rămas fără surată,
Căci Ziua s-a-nstrăinat,
Nu din dorinţa ei toată,
Ci prin Tatăl împărat.
I-a furat iubitul Soare
Şi i-a lăsat Stelele,
I-a ucis iubirea-n floare,
I-a-nlăcrimat genele.
Neagră, cu sufletul trist,
A rămas hoinară-n lume,
Cu gându-i tot pesimist
Şi-a luat amaru-i nume.
Ea e clipa de apoi,
Căci a rămas înţeleaptă;
Ea aduce printre noi
Cugete, dorite şoapte.
E odihnă, frământare,
E-un moment pentru visare,
Aievea lacrimi amare
Poate-aduce întristare.
Mantia pudrată-n humă
Ne îmbracă sufletul
Şi prinzi dor de tot, de mumă
Când i-auzi descântecul.
Noapte, ia-mă-n poala ta
Să mi-asculţi durerea surdă,
Ţine-mă, te rog, aşa,
Căci de dor inima-i mută…
Soarele meu n-a apus
Dar a pierit printre Zile,
De durere mi-e răpus
Sufletul de amintire.
Hai, închide-mi ochiul greu
Şi adu-mi un vis curat,
Lasă-mă să văd şi eu
Tot ce astăzi am uitat!
Ia-mă sub aripa ta
Şi mă ţine-aşa cu tine;
Dă-mi un strop din vraja ta
Ca apoi să-mi fie bine…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu