Incipit vita nova

Îmi cade din mână o mărgea neagră,

Mi-a mai rămas doar cea albă strânsă la piept...

Amintirea îmi cutremură fiinţa întreagă

Căci tu îmi eşti cel mai mare defect...

Şi cade... Bila cea neagră e şi mai închisă,

Căci cade-n abis cu vrerea ei toată,

Dar mă desprind de visele-mi conchise,

Rămâne bila albă deşi speranţa-i moartă.

Plec de la tine, fugar nebun şi trist,

Rămâne calea goală, mă duc spre UNDEVA,

Plec, iubite pierdut, nemuritor artist,

Departe de mine, incipit vita nova!

Alegorie

E linişte...

Îmi aud pleoapa inimii cum cade frântă

Şi frigul cum trece printe obloanele sufletului,

Un dor nebun în gânduri se-avântă,

Când totu-i visare, cânt totul te-ncântă...

E frig...

Îmi simt mâinile reci căzute pe trunchi,

Cum caută apărare în mâinile tale fugare,

Şi plâng în tăcere, cad în genunchi,

Când visele mele sunt prinse-n mănunchi.

E magie...

Dar eu nu văd căderea perfectă a fulgilor de nea,

Căci dorinţa se stinge, speranţă nu e,

Mă resemnez, mă acopăr cu amintirea ta

Şi lângă brad adorm încet sub vraja ta. 

Ninge

Ninge... Ninge peste inima mea,

Cu fulgi prea grei, săraţi şi plini de dor,

Mai lasă-mi un viscol din partea ta,

Mai dă-mi o ninsoare ca apoi să mor!

Ninge... Mă dor pleoapele pline de gheaţă

Şi inima tremură de durere prea rece,

Mai dă-mi un fulg cu albă speranţă,

Mai dă-mi omăt, amarul să-nece.

Ninge... Ninge peste capul meu plecat

Şi orele trec sub imense troiene de dor,

Mai dă-mi o lacrimă de gheaţă şi-un oftat

Să simt atât de dulce recele-ţi amor!

Ia-mă în braţele tale ninse cu iubire

Şi-mbracă-mi buzele cu sloiuri de gheaţă,

Pune-mi fulgi pe gene să am ca amintire,

Doar chipul tău când voi fi-ncetat din viaţă.

Şi-apoi să vii să mă topesc sub gheaţa ta,

Să mă unesc încet cu zarea albă şi cu gerul greu,

Să simt iubirea ta, să-mi curgă lacrima

Şi tu să mori cu mine când Soarele e zeu.

Să ne topim uitând de amărăciunea clipei,

Îmbrăţişaţi, uniţi în frigul infernal,

Când gheaţa e-n palatul de netopit al sticlei,

Când totul e uitare, când totu-i ideal!

Acelaşi tu

Azi mi-am propus să te redescopăr...

Mi-ai devenit prea cunoscut...

Să-ţi fur lumina veche, în raze să te-acopăr,

Hai să mai fim copii ca la început!

Dă-mi mâna şi alungă lumea din jur!

Fii doar al meu şi pune-ţi privirea-ntr-mea!

Visează şi prinde-al visului contur,

Ca mai apoi să fiu tot eu sub vraja ta!

Îţi mângâi părul de abanos ca prima dată

Şi ochii tăi împart acum lumină,

Te rog nu sparge tăcerea ce a fost creată,

Doar sărută-mi lacrima de pe obraz, senină!

Ah, mierea buzelor tale cade pe pleoapa sufletului

Şi mângâierea ta atinge harpa inimii,

Hai să lăsăm urme adânci pământului,

Să guste nemurirea din dulceaţa junimii!

Of, nu-mi mai mângâia aşa frumos creştetul gândului,

Nu mai pot fi raţională dar ai dreptate, ştiu,

Iubirea nu e raţiune ci graiul jindului,

Mi-e dor de tine, izvor al nopţii viu!

Ascunzi atâtea taine, reinventează-le astăzi,

Şterge colbul mărunt din sertarele minţii

Şi du-mă încet, fără şovăială, către miazăzi

Şi mai fură din când în când din măreţia bolţii!

Ia-mă la pieptul tău unde înfloresc panseluţele dorului

Şi prinde-mi aievea una în părul despletit,

Să simt strânsoarea dureros de dulce a amorului,

Azi, iubite, să-mi fii lacrima din zenit!

Şi mâine... Mâine să te redescopăr iar

Şi nu vreau mai mult decât să te aflu mereu acelaşi,

Să-mi fii tu A şi Z, al meu abecedar,

Să îmi iei tot ca mai apoi tot mie să îmi laşi.

Balada dorului

Vântul suflă cu putere,

Surpă tot în calea lui...

Rău e Doamne, frig, durere,

Rup tăcerea dorului.

El colindă şi vorbeşte,

Caută ce a pierdut,

Şi pe drum mereu primeşte,

Lacrimi de la început.

Îi cad pletele tot negre,

Pe cărări tot mai pustii,

Îmbracă straie funebre,

Zi de zi mai pământii.

Uită apoi, îndoliat,

Lacrimi de la început,

Căci speranţa ce-a aflat,

Se uscase de demult.

Au rămas petale moarte,

Genuncheate tot mai mult,

Greu pământul să îl poarte,

Tot pe pieptul lor cel mut.

A rămas dorul sihastru,

Fără ochi care să vadă,

Nu mai are cer albastru

Căci lumina stă să cadă.

Se întoarce în trecut

Ca să mai zâmbeasc-odată

Iar apoi rămâne mut,

Fără a plânge să mai poată.

Se usucă şi se pierde,

În pământul cel hapsân,

Nu mai vede câmpul verde,

Este în al morţii sân.

Mai gustă aer odată

Să-i fie amintire vie,

Încearcă fără ca să poată,

Cu ghearele să se mai ţie.

Şi lasă urme-n calea lui

Dar este dus către abis,

Prizonier destinului,

În lupta sa este învins.

Rămâne golul pe pământ

Căci dorul a murit, pustiu,

Nu e privire sau cuvânt,

S-a dus lumina celui viu.

Poetul

            Creionul şi foaia şi-ntreaga suflare

            Poetul le-adună cu-ndemânare

            Şi mâna sa scrie muguri de gând,

            Atent visător şi versuri formând.

            Se naşte-o sudoare pe chipul cel trist,

            Dar gândul lui tânăr e optimist

            Şi pagini cu miile, o, vai, ce comoară,

            Scrise cu grijă odinioară!

            Şi tainic furat de lumea de vis,

            Se naşte o lacrimă, o stea s-a aprins

            Şi focul se stinge, se-nchide şi ochiul

Şi cade-n visare, chiar el, e poetul.

Trecerea anilor

Cu tâmpla rezemată pe umăr de lumină,

Se naşte din genune ascunsă licărirea;

Cu pulbere de rouă pierdute fără vină,

Se-ntruchipează-n lume amintirea.

Avid e dorul vechi al clipelor trecute,

Căci anii prinşi în horă s-au depărtat de noi,

Priviţi cu ochii mari, cu zâmbetele mute,

La tot ce-a fost odată, la tot ce fost-aţi voi.

Buchet de nostalgie în clipe de trecut,

Lumină străvezie e astăzi viitorul,

Frumoasă regăsire în vremuri de demult,

Legat de amintiri e astăzi călătorul.

Timpul nu stă pe loc, deşi-i mereu cu noi…

Ne stă la braţ o viaţă dar cerne anii grei,

Rămâne mereu tânăr şi negreşit vioi,

Iar noi ne ofilim sub obidirea vremei.

E colb în colţ de vise şi gândurile-n ceaţă,

Căci primul pas trecut-a şi prima vorbă spusă,

Azi suntem luptători căci am pătruns în viaţă,

Trecut-au anii mulţi şi vraja nepătrunsă.