marți, 14 octombrie 2014

Balada dorului


Vântul suflă cu putere,
Surpă tot în calea lui...
Rău e Doamne, frig, durere,
Rup tăcerea dorului.

El colindă şi vorbeşte,
Caută ce a pierdut,
Şi pe drum mereu primeşte,
Lacrimi de la început.

Îi cad pletele tot negre,
Pe cărări tot mai pustii,
Îmbracă straie funebre,
Zi de zi mai pământii.

Uită apoi, îndoliat,
Lacrimi de la început,
Căci speranţa ce-a aflat,
Se uscase de demult.

Au rămas petale moarte,
Genuncheate tot mai mult,
Greu pământul să îl poarte,
Tot pe pieptul lor cel mut.

A rămas dorul sihastru,
Fără ochi care să vadă,
Nu mai are cer albastru
Căci lumina stă să cadă.

Se întoarce în trecut
Ca să mai zâmbeasc-odată
Iar apoi rămâne mut,
Fără a plânge să mai poată.

Se usucă şi se pierde,
În pământul cel hapsân,
Nu mai vede câmpul verde,
Este în al morţii sân.

Mai gustă aer odată
Să-i fie amintire vie,
Încearcă fără ca să poată,
Cu ghearele să se mai ţie.

Şi lasă urme-n calea lui
Dar este dus către abis,
Prizonier destinului,
În lupta sa este învins.

Rămâne golul pe pământ
Căci dorul a murit, pustiu,
Nu e privire sau cuvânt,
S-a dus lumina celui viu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu