Femeia din vis
Înserare…genele
ostenite ale amurgului acopereau uşor, uşor lumina zilei. Priveam cu încântare
jocul de nuanţe de pe cer şi ascultam adierea blândă a vântului care fluiera
printre crengile copacilor. Clepsidra timpului îşi urmează cu precizie drumul.
Particulele de nisip trec prin existenţa noastră, purtându-ne în viitor.
Fără să stau pe
gânduri am scos un carneţel din buzunar şi firesc, un creion pentru că simţeam
nevoia să descriu în câteva cuvinte sentimentele care mă încercau acolo, în
liniştea înserării, sub proaspăt clar de lună. Am încercat să dau viaţă pe
foaia albă câtorva muguri de gând. Dar, spre marea mea mirare, nu puteam să
scriu. Am încercat iar şi iar până când foaia mi s-a mototolit complet de
atâtea tăieturi şi ştersături. Mă gândeam în sinea mea, cu îngrijorare:
„Ce să fie cu mine? Nu am mai păţit aşa ceva! Oare am
greşit ceva?”
Clar de înţeles: întrebări retorice. Am încercat din nou,
în repetate rânduri şi m-am decis că trebuie să mă calmez, repetându-mi în gând
că nu e chiar atât de grav.
Priveam in zarea
întunecată, încercând să-mi limpezesc gândurile. Privirea mea zburda prin
copaci, prin iarba verde, liniştindu-mă uşor, uşor. Căutând cu ochii noi
colţuri de explorat, din depărtare se ivi deodată un trup delicat de femeie.
M-am ridicat de pe iarba proaspătă şi mi-am frecat ochii cu uimire, crezând că
imaginaţia îmi joacă feste. Când am deschis ochii, acel trup necunoscut exista
încă, venea mine. Eram uşor speriată căci nu-mi închipuiam cine putea fi acea
femeie nespus de frumoasă. Părul său lung şi ondulat strălucea în bătaia lunii.
La un moment dat când mai avea doar câţiva paşi până la mine, trupul firav al
femeii s-a întors cu spatele la mine şi a început să se îndepărteze.
M-am ridicat brusc în picioare. Simţeam nevoia să fug
după ea, să o cuprind în braţe.
„Aşteaptă-mă, te rog! Nu pleca! Vreau să vin cu tine...Te
rog, întoarce-ţi chipul angelic la mine!”
Femeia nu se întorcea şi disperarea mea era fără limite.
Alergam şi plângeam dar fiinţa himerică se îndepărta şi nu peste mult timp, a
intrat în desişul pădurii. Nu mi-a păsat de întuneric. Am pătruns în odăile
întunecate şi abia mai zăream silueta subţirică.
„Te rog, opreşte-te! Am nevoie de tine”...
Cuvintele se slobozeau din adâncul fiinţei mele fără voia
mea. Deşi le rosteam, nu le înţelegeam. Nu-mi dădeam seama de legătura aceea
puternică dintre mine şi străina aceea prea frumoasă.
La un moment dat femeia se opri. Inima mi-a stat în loc
preţ de câteva secunde. Şi-a întors chipul către mine. Era atât de frumoasă!
Lăsă un zâmbet delicat să răsară în colţul gurii şi spuse:
„Ia creionul şi scrie! Dă viaţă gândurilor tale!”
Brusc, femeia a dispărut. Eu eram singură în liniştea
nopţii pe iarba frumos mirositoare. Aveam în mâna carneţelul şi caietul meu.
„Doamne, a fost doar un vis! Si ce mai vis”...
După
câteva secunde am înţeles. Femeia din vis era inspiraţia...Da, inspiraţia de
care aveam nevoie pentru a scrie.
Postări
