sâmbătă, 21 iunie 2014

Viaţa ca o lumânare

Viaţa asta efemeră,
            E flacără de lumânare,
            Şi prin prea recea suflare,
            Dispare viaţa, omul moare.

            Din flacăra inimii Sale,
            Un Creator îi dă viaţă
            Şi flacăra se-aprinde agale
            Îmbracă trupul în speranţa.

            Răsare umbra ei, străluce
            Şi luminează calea lumii,
            Cu sine flacăra-şi aduce
            Şi-nvinge hotarul genunii,

Dar timpu-i scurge seva sfântă
Şi ceara moale se topeşte,
Iar flacăra-i firav se-avântă,
În întuneric se iveşte.

Rezistă şi-şi ţine lumina,
Aprinsă pân’ la firul clipei,
Îi cade ceara în ţărână
Şi piere avântul aripei.

Îşi duce biata lumânare,
Aprinsă flacăra vieţii,
Pân’ când o ultimă suflare,
O trece în negura ceţii.

Se stinge-a ei lumina pală,
Topit e trupul său de ceară,
În negură trecutu-şi spală,
Se-aprinde – e ultima oară.

Apoi, tăcută-n întuneric,
Mai sfârâie vechea suflare,
Ea pleacă-n univers himeric,
Se stinge clipa şi ea moare.

Aşa e viaţa unui om,
Firavă ca o lumânare,
Adună atom cu atom
Seva vieţii până moare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu