duminică, 29 iunie 2014

Ceaţa

            Lipsit de claritate este sufletul bietului muritor. Înceţoşată este inima celui singur.
            Ela, mergea într-una din zile pe străzile pustii, cu ochii trişti şi înlăcrimaţi.
O ploaie deasă cădea din infinitul cerului, potolind setea pământului.
Fata, mergea fără oprire pe drumul său. Buclele-i de aur cădeau pe umerii săi albi, purtate haotic de bătaia nemiloasă a vântului. Stropii greoi o udau, îi apăsau trupul necopt, astupându-i lacrimile, care nu se puteau zări în ploaie.
Nimeni pe drum... Doar ea şi...ploaia. Era furtună şi în gândurile sale care se izbeau barbare unul de celălalt şi nimic nu le făcea un întreg. Nu găseau lumina şi hrana spirituală. Era întuneric.
Întrebările sale erau: „Unde e lumina? De ce e atât de întuneric? De ce îmi este teamă?”. Răspusul aievea nu-l primea. În singurătatea ei implacabilă, totul era anost şi lipsit de căldură.
La un moment dat, în mijlocul ploii, se născură două trupuri care dansau cu pofta sub semnul iubirii. Un bărbat şi o femeie. Trup lângă trup, păreau unul singur. Ploaia ce îi uda, nu îi speria deloc. Pentru ei nu era ceaţă şi nici întuneric pentru că purtau în suflet o rază invincibilă de soare.
Ela i-a privit nostalgică şi o dorinţă nebună de a zâmbi a deschis porţile inimii sale. Îşi dorea pentru ea o clipă de fericire, o clipă de linişte. Nimic mai mult! Atunci se întrebă: „Voi putea vreodată să fiu fericită? Voi găsi cândva şi eu iubirea?”.
Ca niciodată, simţi o linişte profundă, gândurile reuşind într-un final să se contopească, să devină unul iar cel nou-născut, astfel cuvântă:
„Nu te teme! Vei găsi tot ceea ce cauţi. Speră, speră şi iar speră! Dumnezeu va fi cu tine!”

Atunci, ca şi cum ai bate din palme, Ela se trezi printre aşternuturile albe din patul său, uimită dar ochii i se luminară, lacrimile încetară să mai cadă – căci se trezise plângând – şi schiţă cu buzele un zâmbet. Aşa a înţeles că afară nu ploua, că în jurul ei nu era ceaţa şi că defapt ea era prinsă în învălmăşeala sufletului şi a gândurilor sale.Toate acestea le trăise în vis. A înţeles că ea a fost mereu acolo, în adâncurile ei, desprinsă de lumea reală iar cea care a adus în cele din urmă soarele în inimă sa, în gândurile sale şi în viaţa sa, a fost speranţa. Ea a reuşit să îndepărteze ceaţa, căci acea patură densă din văzduh, nu era decât o zămislire a îndoielii şi a spaimei din sufletul său.

sâmbătă, 28 iunie 2014

Omul de azi
Strânge omul ca furnica
Tot ce prinde-n calea lui,
Strânge dar nu ia nimica
Înaintea Domnului.

Vrea de toate cât trăieşte,
Uită semeni să ajute,
Vrea să trăiască regeşte,
Uită răul să-l înfrunte…

Cade pradă bogăţiei,
Celor rele şi murdare
Şi din cauza mândriei,
Uită vituţi astăzi rare.

Păcătos mai este omul
Şi când suflă şi când tace!
De viermi este mâncat pomul
De îi laşi să îl atace.

Privirea nu-i mai străluce,
Lacrima nu-i e curată.
Alinare nu aduce
Nici la mamă, nici la tată.

Vrea doar să mănânce bine
Şi să fie „respectat”,
Plânge de-ale lui suspine
Ca s-ajungă reputat.

Spune c-a muncit în viaţă
Doar ca să aibă renume
Şi n-a gasit el dulceaţă
Nici la cel ce-i poartă nume.

Şi-a uitat copilul său
Şi familia întreagă,
A uitat de Dumnezeu
Şi pe căi drepte să meargă.

El este omul de azi,
Un model întruchipat;
La el vezi cum să decazi,
De la Domnul, Împărat.

Luptă, omule şi-nvaţă
Să fii drept şi cu credinţă!
Caută s-atingi în viaţă
Mântuirea prin credinţă!

vineri, 27 iunie 2014

Mi-e dor de-o vară

E soare-n gând şi pe pământ,
E soare, căldura e mare...
Mi-e dor de-o vară, de-un cuvânt,
Când totul era încântare.

Mi-e dor de lacrima-nserării,
Când soarele încă lucea,
Mi-e dor de valul dulce-al mării,
Mi-e dor de caldă vocea ta.

E vara dar totuşi mi-e dor,
De-o vară veche-nmiresmată,
De vraja ei, seninu-i nor,
De frumuseţea ei pictată.

Mi-e dor de-o varăiar mi-e dor,
De tot cea fost în viaţa mea,
Mi-e dor de dureros amor,
De tot ce-a fost, de vara mea.

marți, 24 iunie 2014

Povestea nopţii


Noapte vine pe cărare
Cu veşmântul ei de vis
Şi aduce alinare
Celuia de somn învins.

Pune mâna sa cu grijă
Peste capul blând culcat,
Rezemată într-o tijă,
Ochiu-nchis i-a lăcrimat.

Se gândeşte la vecia
Ce-a trecut prin părul ei
Şi-adună ucenicia
Sub straja întunecimei.

Fost-a ea odată fată
Când Pământul s-a creat,
Despărţită de îndată,
De cel mândru împărat…

Căci iubea şi ea un Soare
Dar luat i-a fost pe veci,
I-a rămas ca alinare,
Luna, de ea n-o dezlegi.

A rămas fără surată,
Căci Ziua s-a-nstrăinat,
Nu din dorinţa ei toată,
Ci prin Tatăl împărat.

I-a furat iubitul Soare
Şi i-a lăsat Stelele,
I-a ucis iubirea-n floare,
I-a-nlăcrimat genele.

Neagră, cu sufletul trist,
A rămas hoinară-n lume,
Cu gându-i tot pesimist
Şi-a luat amaru-i nume.

Ea e clipa de apoi,
Căci a rămas înţeleaptă;
Ea aduce printre noi
Cugete, dorite şoapte.

E odihnă, frământare,
E-un moment pentru visare,
Aievea lacrimi amare
Poate-aduce întristare.

Mantia pudrată-n humă
Ne îmbracă sufletul
Şi prinzi dor de tot, de mumă
Când i-auzi descântecul.

Noapte, ia-mă-n poala ta
Să mi-asculţi durerea surdă,
Ţine-mă, te rog, aşa,
Căci de dor inima-i mută…

Soarele meu n-a apus
Dar a pierit printre Zile,
De durere mi-e răpus
Sufletul de amintire.

Hai, închide-mi ochiul greu
Şi adu-mi un vis curat,
Lasă-mă să văd şi eu
Tot ce astăzi am uitat!

Ia-mă sub aripa ta
Şi mă ţine-aşa cu tine;
Dă-mi un strop din vraja ta
Ca apoi să-mi fie bine…

duminică, 22 iunie 2014


 Singurătate în doi

Singurătatea-n doi
A vieţii-amară clipă?
Sau de vorbim de noi
O prea dulce ispită?

Ciudată întrebare,
Frumoase simţăminte,
Plăcută distanţare...
Căci inima nu minte!

Durere şi venin,
Frumoasă amintire...
Purtată e din plin,
A vieţii fericire!

În miezul copt de noapte
Adorm sub vraja ta...
Sau poate sunt doar şoapte,
Căci nu te pot vedea!

E-amară clipa vieţii
Când nu eşti lângă mine
Dar de sub norul ceţii
O roua calda vine.

Mi-e sete de-a ta gură,
Însă ceva-i cu mine,
Păstrat într-o armură,
E sufletul din tine.

Eşti singur astă seară,
Căci fac precum tu voi;
Sunt singură eu iară –
Singurătate-doi.

sâmbătă, 21 iunie 2014

Viaţa ca o lumânare

Viaţa asta efemeră,
            E flacără de lumânare,
            Şi prin prea recea suflare,
            Dispare viaţa, omul moare.

            Din flacăra inimii Sale,
            Un Creator îi dă viaţă
            Şi flacăra se-aprinde agale
            Îmbracă trupul în speranţa.

            Răsare umbra ei, străluce
            Şi luminează calea lumii,
            Cu sine flacăra-şi aduce
            Şi-nvinge hotarul genunii,

Dar timpu-i scurge seva sfântă
Şi ceara moale se topeşte,
Iar flacăra-i firav se-avântă,
În întuneric se iveşte.

Rezistă şi-şi ţine lumina,
Aprinsă pân’ la firul clipei,
Îi cade ceara în ţărână
Şi piere avântul aripei.

Îşi duce biata lumânare,
Aprinsă flacăra vieţii,
Pân’ când o ultimă suflare,
O trece în negura ceţii.

Se stinge-a ei lumina pală,
Topit e trupul său de ceară,
În negură trecutu-şi spală,
Se-aprinde – e ultima oară.

Apoi, tăcută-n întuneric,
Mai sfârâie vechea suflare,
Ea pleacă-n univers himeric,
Se stinge clipa şi ea moare.

Aşa e viaţa unui om,
Firavă ca o lumânare,
Adună atom cu atom
Seva vieţii până moare.