MIK: Suflet în ramă

MIK: Suflet în ramă

De dor mânată, am plecatTot străbă...: Suflet în ramă De dor mânată, am plecat Tot străbătând coline; Prin zări albastre am umblat Să fur un strop din tine. Lumin...

Suflet în ramă

De dor mânată, am plecat

Tot străbătând coline;

Prin zări albastre am umblat

Să fur un strop din tine.

Lumina ta pe cap cunună

Am pus-o ca să-mi ţie

Dulceaţa nopţii, praf de lună

Pe tâmple să-mi adie.

Şi mâna ta încet să cadă

Pe umerii-mi plăpânzi,

Tristeţea să nu se mai vadă

În ochii-ţi încă uzi...

Să mă cuprinzi cu braţele,

O clipă-n infinit,

Să îmi îngâni speranţele

La veacul din zenit.

Rămâi alături, nemişcat

Când lumea se destramă;

Rămâi aşa cum te-am aflat,

Să-ţi pun sufletu-n ramă.

Cuvinte pentru mama

În ochii tăi, măicuță dragă,

Eu am crescut și am rămas,

Legat de tine-o viață-ntreagă,

În orice zi, la orice pas.

Tu mi-ai sădit atent în suflet,

Iubire fără de păcat,

Mi-ai pus pe chip ca un descântec,

Sărutul tău, cu dor pictat.

Azi, plângi amarnic, am plecat,

În zări străine, fără tine,

Iar chipul tău i-adânc brăzdat,

De dor, de lacrimi, pentru mine.

Dar eu te port ca pe-o icoană,

La asfințit, la răsărit,

Eu te cinstesc, iubită mamă,

Pentru că tu m-ai zămislit.

Vreau să îți bat la ușă-ncet,

Căci știu cât de mult mă aștepti,

Să-mi pun capul pe al tău piept,

Iar tu sa taci, să nu mă cerți...

Căci știu cât ai mai suspinat

Și cât ai plâns și ai strigat,

Dar azi, te-oprește din oftat!

E ziua ta, tu chip pictat!

Azi vreau în suflet să îți pun

O floare cu parfum de vise,

Căci, mamă, eu pe veci depun,

Iubirea-n brațe-ți deschise.

Să ne trăiești, iubită mamă,

Tu, floare cea mai parfumată,

Te port în gânduri și mi-e teamă

Că nu vreau să te pierd vreodată!

Rămâi, tu, mamă, aici cu mine,

Să nu mă lași al nimănui,

Căci viața asta fără tine,

E praf pe-aripa vântului...

Tu ești lumină, adevăr

Și lacrima cea mai curată,

Tot tu mă cerți dacă te supăr,

Dar mă și ierți, cu vrerea toată.

Ești un aspru legiuitor,

Căci vrei să am tot ce-i mai bun.

Dar dorul tău, dor călător,

Mă-nvață cum să fiu mai bun.

Nu o să uit o viață-ntreagă

Tot ce-ai facut, tot ce-ai sădit,

Mă iartă, căci fără de vlagă

Eu te-am lăsat când te-am rănit.

Îmi cer iertate așa cum știu –

În scris – căci asta mi-e menirea,

Prin vorbe-i greu sa îți descriu,

Cât de amară mi-e mâhnirea...

Și tot aici, măicuță-ți spun

Tot ce însemni tu pentru mine,

Ascultă-mă, tu, sfeșnic bun,

Căci tot ce am, e de la tine!

Eu te-oi iubi o veșnicie

Și chiar mai mult, căci meriți tot,

Și oi veni fără simbrie,

Să-mi cer iertare, cât mai pot...

Incipit vita nova

Îmi cade din mână o mărgea neagră,

Mi-a mai rămas doar cea albă strânsă la piept...

Amintirea îmi cutremură fiinţa întreagă

Căci tu îmi eşti cel mai mare defect...

Şi cade... Bila cea neagră e şi mai închisă,

Căci cade-n abis cu vrerea ei toată,

Dar mă desprind de visele-mi conchise,

Rămâne bila albă deşi speranţa-i moartă.

Plec de la tine, fugar nebun şi trist,

Rămâne calea goală, mă duc spre UNDEVA,

Plec, iubite pierdut, nemuritor artist,

Departe de mine, incipit vita nova!

Alegorie

E linişte...

Îmi aud pleoapa inimii cum cade frântă

Şi frigul cum trece printe obloanele sufletului,

Un dor nebun în gânduri se-avântă,

Când totu-i visare, cânt totul te-ncântă...

E frig...

Îmi simt mâinile reci căzute pe trunchi,

Cum caută apărare în mâinile tale fugare,

Şi plâng în tăcere, cad în genunchi,

Când visele mele sunt prinse-n mănunchi.

E magie...

Dar eu nu văd căderea perfectă a fulgilor de nea,

Căci dorinţa se stinge, speranţă nu e,

Mă resemnez, mă acopăr cu amintirea ta

Şi lângă brad adorm încet sub vraja ta. 

Ninge

Ninge... Ninge peste inima mea,

Cu fulgi prea grei, săraţi şi plini de dor,

Mai lasă-mi un viscol din partea ta,

Mai dă-mi o ninsoare ca apoi să mor!

Ninge... Mă dor pleoapele pline de gheaţă

Şi inima tremură de durere prea rece,

Mai dă-mi un fulg cu albă speranţă,

Mai dă-mi omăt, amarul să-nece.

Ninge... Ninge peste capul meu plecat

Şi orele trec sub imense troiene de dor,

Mai dă-mi o lacrimă de gheaţă şi-un oftat

Să simt atât de dulce recele-ţi amor!

Ia-mă în braţele tale ninse cu iubire

Şi-mbracă-mi buzele cu sloiuri de gheaţă,

Pune-mi fulgi pe gene să am ca amintire,

Doar chipul tău când voi fi-ncetat din viaţă.

Şi-apoi să vii să mă topesc sub gheaţa ta,

Să mă unesc încet cu zarea albă şi cu gerul greu,

Să simt iubirea ta, să-mi curgă lacrima

Şi tu să mori cu mine când Soarele e zeu.

Să ne topim uitând de amărăciunea clipei,

Îmbrăţişaţi, uniţi în frigul infernal,

Când gheaţa e-n palatul de netopit al sticlei,

Când totul e uitare, când totu-i ideal!

Acelaşi tu

Azi mi-am propus să te redescopăr...

Mi-ai devenit prea cunoscut...

Să-ţi fur lumina veche, în raze să te-acopăr,

Hai să mai fim copii ca la început!

Dă-mi mâna şi alungă lumea din jur!

Fii doar al meu şi pune-ţi privirea-ntr-mea!

Visează şi prinde-al visului contur,

Ca mai apoi să fiu tot eu sub vraja ta!

Îţi mângâi părul de abanos ca prima dată

Şi ochii tăi împart acum lumină,

Te rog nu sparge tăcerea ce a fost creată,

Doar sărută-mi lacrima de pe obraz, senină!

Ah, mierea buzelor tale cade pe pleoapa sufletului

Şi mângâierea ta atinge harpa inimii,

Hai să lăsăm urme adânci pământului,

Să guste nemurirea din dulceaţa junimii!

Of, nu-mi mai mângâia aşa frumos creştetul gândului,

Nu mai pot fi raţională dar ai dreptate, ştiu,

Iubirea nu e raţiune ci graiul jindului,

Mi-e dor de tine, izvor al nopţii viu!

Ascunzi atâtea taine, reinventează-le astăzi,

Şterge colbul mărunt din sertarele minţii

Şi du-mă încet, fără şovăială, către miazăzi

Şi mai fură din când în când din măreţia bolţii!

Ia-mă la pieptul tău unde înfloresc panseluţele dorului

Şi prinde-mi aievea una în părul despletit,

Să simt strânsoarea dureros de dulce a amorului,

Azi, iubite, să-mi fii lacrima din zenit!

Şi mâine... Mâine să te redescopăr iar

Şi nu vreau mai mult decât să te aflu mereu acelaşi,

Să-mi fii tu A şi Z, al meu abecedar,

Să îmi iei tot ca mai apoi tot mie să îmi laşi.