Acelaşi tu

Azi mi-am propus să te redescopăr...

Mi-ai devenit prea cunoscut...

Să-ţi fur lumina veche, în raze să te-acopăr,

Hai să mai fim copii ca la început!

Dă-mi mâna şi alungă lumea din jur!

Fii doar al meu şi pune-ţi privirea-ntr-mea!

Visează şi prinde-al visului contur,

Ca mai apoi să fiu tot eu sub vraja ta!

Îţi mângâi părul de abanos ca prima dată

Şi ochii tăi împart acum lumină,

Te rog nu sparge tăcerea ce a fost creată,

Doar sărută-mi lacrima de pe obraz, senină!

Ah, mierea buzelor tale cade pe pleoapa sufletului

Şi mângâierea ta atinge harpa inimii,

Hai să lăsăm urme adânci pământului,

Să guste nemurirea din dulceaţa junimii!

Of, nu-mi mai mângâia aşa frumos creştetul gândului,

Nu mai pot fi raţională dar ai dreptate, ştiu,

Iubirea nu e raţiune ci graiul jindului,

Mi-e dor de tine, izvor al nopţii viu!

Ascunzi atâtea taine, reinventează-le astăzi,

Şterge colbul mărunt din sertarele minţii

Şi du-mă încet, fără şovăială, către miazăzi

Şi mai fură din când în când din măreţia bolţii!

Ia-mă la pieptul tău unde înfloresc panseluţele dorului

Şi prinde-mi aievea una în părul despletit,

Să simt strânsoarea dureros de dulce a amorului,

Azi, iubite, să-mi fii lacrima din zenit!

Şi mâine... Mâine să te redescopăr iar

Şi nu vreau mai mult decât să te aflu mereu acelaşi,

Să-mi fii tu A şi Z, al meu abecedar,

Să îmi iei tot ca mai apoi tot mie să îmi laşi.

Balada dorului

Vântul suflă cu putere,

Surpă tot în calea lui...

Rău e Doamne, frig, durere,

Rup tăcerea dorului.

El colindă şi vorbeşte,

Caută ce a pierdut,

Şi pe drum mereu primeşte,

Lacrimi de la început.

Îi cad pletele tot negre,

Pe cărări tot mai pustii,

Îmbracă straie funebre,

Zi de zi mai pământii.

Uită apoi, îndoliat,

Lacrimi de la început,

Căci speranţa ce-a aflat,

Se uscase de demult.

Au rămas petale moarte,

Genuncheate tot mai mult,

Greu pământul să îl poarte,

Tot pe pieptul lor cel mut.

A rămas dorul sihastru,

Fără ochi care să vadă,

Nu mai are cer albastru

Căci lumina stă să cadă.

Se întoarce în trecut

Ca să mai zâmbeasc-odată

Iar apoi rămâne mut,

Fără a plânge să mai poată.

Se usucă şi se pierde,

În pământul cel hapsân,

Nu mai vede câmpul verde,

Este în al morţii sân.

Mai gustă aer odată

Să-i fie amintire vie,

Încearcă fără ca să poată,

Cu ghearele să se mai ţie.

Şi lasă urme-n calea lui

Dar este dus către abis,

Prizonier destinului,

În lupta sa este învins.

Rămâne golul pe pământ

Căci dorul a murit, pustiu,

Nu e privire sau cuvânt,

S-a dus lumina celui viu.

Poetul

            Creionul şi foaia şi-ntreaga suflare

            Poetul le-adună cu-ndemânare

            Şi mâna sa scrie muguri de gând,

            Atent visător şi versuri formând.

            Se naşte-o sudoare pe chipul cel trist,

            Dar gândul lui tânăr e optimist

            Şi pagini cu miile, o, vai, ce comoară,

            Scrise cu grijă odinioară!

            Şi tainic furat de lumea de vis,

            Se naşte o lacrimă, o stea s-a aprins

            Şi focul se stinge, se-nchide şi ochiul

Şi cade-n visare, chiar el, e poetul.

Trecerea anilor

Cu tâmpla rezemată pe umăr de lumină,

Se naşte din genune ascunsă licărirea;

Cu pulbere de rouă pierdute fără vină,

Se-ntruchipează-n lume amintirea.

Avid e dorul vechi al clipelor trecute,

Căci anii prinşi în horă s-au depărtat de noi,

Priviţi cu ochii mari, cu zâmbetele mute,

La tot ce-a fost odată, la tot ce fost-aţi voi.

Buchet de nostalgie în clipe de trecut,

Lumină străvezie e astăzi viitorul,

Frumoasă regăsire în vremuri de demult,

Legat de amintiri e astăzi călătorul.

Timpul nu stă pe loc, deşi-i mereu cu noi…

Ne stă la braţ o viaţă dar cerne anii grei,

Rămâne mereu tânăr şi negreşit vioi,

Iar noi ne ofilim sub obidirea vremei.

E colb în colţ de vise şi gândurile-n ceaţă,

Căci primul pas trecut-a şi prima vorbă spusă,

Azi suntem luptători căci am pătruns în viaţă,

Trecut-au anii mulţi şi vraja nepătrunsă.

Făclia cea iredentistă                                         

Tăciune-aprins în suflet de român,

Durere schilodită de nevoi,

O lacrimă pierdută-n praf şi fân,

Istoria ne-nvaţă despre noi.

Şi stacojie pleavă de alean,

Purtată-n negură de colb şi dor,

Cu inimă-mpietrită de oştean,

Cu jinduri care sfredelite mor.

Purtate idealuri în stenică dorinţă

Avânt de braţe-mperecheate-n luptă,

Cu sărutări de glie, unite în credinţă,

Cu dragoste, tristeţe-n şoaptă.

O luptă pentru viaţă, pentru ţară,

Cu declamări, decrete efuzive,

O teamă c-o să piară iară…

Cutremur de pierderi nocive.

Dar, totuşi, negreşit avânt în luptă,

Unit-a vitejia, unit-a ţara-ntreagă,

Să-şi apere lumina, să-şi apere pământul,

Putea-va azi poporul să-nţeleagă?

Ei sunt strămoşii noştri, învingătorii,

Ei sunt făclia cea iredentistă,

Luptat-au pentru noi, ei sunt nemuritorii

Unirea la valahi , dragi fraţi, există!

Noi suntem bun popor, de neînvins,

Purtăm în vine sânge de viteji,

Români, deci, ne numim, noi cei ce am învins,

Oştenii noştri, păzitori, sunt treji.

O datorie sfântă ne rămâne nouă,

Să apărăm pământul plămădit de ei,

Să lăcrimeze-n suflet izvorul alb, de rouă,

Să ne iubim ca fraţii în timpul veşniciei!

Val rătăcit

Zarea apelor albastre

            ce se-ntinde-n depărtare,

            O sărută cu dorinţă,

            raza ce dintâi răsare.

            Primul val desprins de ape

            ce se izbeşte de-uscat,

            Rătăcit este de mare,

            Mult sărat şi-nsingurat.

            -Poposeşte-ţi, mamă, apa,

            şi mă ia din nou cu tine,

            Varsă-ţi lacrima sărată,

            zise valul prin suspine…

            Marea din a sa furie

            se opreşte-n calea lui,

            Şi orbită de durere,

            spuse tristă valului:

            -Vino, fiu spumos, la mine

            Şi te-mbracă-n apa mea,

            Tu, alungă-ţi tristul istov,

            lasă-n urmă toată lumea!

            Valul alb pleacă din lume

            şi merge la a sa mamă,

            Însă ajuns la sânul mării,

            moare sub sfânta icoană…

            -Val desprins din al meu braţ,

            fiu sărac şi pustiit,

            Ai plecat din astă lume,

            suflet negru mi-ai sădit.

Răzvrătire

Când norii grei ţi-apasă fruntea

          Şi vânturi se izbesc în gând,

          Furtuni sălbatice trec puntea,

          Pe umeri laţi stau nori plângând.

 

          Se scurg încet lacrimi pe dealuri

          Şi-nvinse speranţele-s scrum,

          Se sting în suflet idealuri,

          Azi e delir pe-al vieţii drum…

          Şi păr albit de grija vieţii,

          Un chip cărunt de ani brăzdat,

          S-au scrijelit cumplit pomeţii

          Şi ochii nu-ţi mai râd, păcat…

          Şi gura ta nu mai grăieşte,

          Azi inima ţi-e chin şi-amar,

          Obrazul tău nu mai zâmbeşte,

          Azi chipul ţi-e ca albul var.

          Te pierzi tăcut printre fantasme,

          Azi anii dulci sunt amintire,

          Tu eşti bătrân şi vai ce basme!

Se naşte-n suflet…răzvrătire…