Făclia cea iredentistă
Tăciune-aprins în suflet de român,
Durere schilodită de nevoi,
O lacrimă pierdută-n praf şi fân,
Istoria ne-nvaţă despre noi.
Şi stacojie pleavă de alean,
Purtată-n negură de colb şi dor,
Cu inimă-mpietrită de oştean,
Cu jinduri care sfredelite mor.
Purtate idealuri în stenică dorinţă
Avânt de braţe-mperecheate-n luptă,
Cu sărutări de glie, unite în credinţă,
Cu dragoste, tristeţe-n şoaptă.
O luptă pentru viaţă, pentru ţară,
Cu declamări, decrete efuzive,
O teamă c-o să piară iară…
Cutremur de pierderi nocive.
Dar, totuşi, negreşit avânt în luptă,
Unit-a vitejia, unit-a ţara-ntreagă,
Să-şi apere lumina, să-şi apere pământul,
Putea-va azi poporul să-nţeleagă?
Ei sunt strămoşii noştri, învingătorii,
Ei sunt făclia cea iredentistă,
Luptat-au pentru noi, ei sunt nemuritorii
Unirea la valahi , dragi fraţi, există!
Noi suntem bun popor, de neînvins,
Purtăm în vine sânge de viteji,
Români, deci, ne numim, noi cei ce am învins,
Oştenii noştri, păzitori, sunt treji.
O datorie sfântă ne rămâne nouă,
Să apărăm pământul plămădit de ei,
Să lăcrimeze-n suflet izvorul alb, de rouă,
Să ne iubim ca fraţii în timpul veşniciei!