Incipit vita nova

Îmi cade din mână o mărgea neagră,

Mi-a mai rămas doar cea albă strânsă la piept...

Amintirea îmi cutremură fiinţa întreagă

Căci tu îmi eşti cel mai mare defect...

Şi cade... Bila cea neagră e şi mai închisă,

Căci cade-n abis cu vrerea ei toată,

Dar mă desprind de visele-mi conchise,

Rămâne bila albă deşi speranţa-i moartă.

Plec de la tine, fugar nebun şi trist,

Rămâne calea goală, mă duc spre UNDEVA,

Plec, iubite pierdut, nemuritor artist,

Departe de mine, incipit vita nova!

Alegorie

E linişte...

Îmi aud pleoapa inimii cum cade frântă

Şi frigul cum trece printe obloanele sufletului,

Un dor nebun în gânduri se-avântă,

Când totu-i visare, cânt totul te-ncântă...

E frig...

Îmi simt mâinile reci căzute pe trunchi,

Cum caută apărare în mâinile tale fugare,

Şi plâng în tăcere, cad în genunchi,

Când visele mele sunt prinse-n mănunchi.

E magie...

Dar eu nu văd căderea perfectă a fulgilor de nea,

Căci dorinţa se stinge, speranţă nu e,

Mă resemnez, mă acopăr cu amintirea ta

Şi lângă brad adorm încet sub vraja ta.